Matria patrie a micro-house-ului, România ademenește, în fiecare an, din ce în ce mai mulți iubitori de muzică electronică. Vreme frumoasă, prețuri mici… Țara se bucură de un cadru deosebit de favorabil producțiilor foarte mari. Trax a plecat să simtă atmosfera pe lângă Marea Neagră, în inima Neversea, un festival EDM care ar putea concura în curând cu cele mai mari mașinării europene.
Texte și fotografii de Thémis Belkhadra.
În lumina gigantismului organizării sale, este greu de crezut că Neversea se află doar la a doua sa aniversare de existență. De la sosirea noastră la fața locului, culorile festivalului se afișează pretutindeni: panouri publicitare, mașini branduite… La radio, se vorbește numai despre asta. Și pe străzi, la fel. Țara întreagă pare să-și țină respirația câteva ore înainte de începerea festivităților. Pentru că Neversea nu este nici o petrecere pierdută, nici un festival cu atmosferă intimă: este o producție foarte mare.
Odată cu sosirea Untoldului, care a reunit 240.000 de persoane în 2015 pentru prima sa ediție, România a descoperit bucuriile EDM-ului și ale festivalurilor de o amploare uimitoare. Neversea, fratele său mai mic, a fost imaginat de aceleași echipe ca o versiune redusă desfășurată pe o frumoasă plajă de nisip. În rest, păstrează o direcție artistică similară, care, trebuie să recunoaștem, amintește rapid de cea a Tomorrowlandului, a EMF-ului și a altora de același fel. Este posibil ca echipa Untold și Neversea să aibă drept scop să concureze cu aceste mașinării imense? Probabil, iar în această căutare, România are câteva avantaje considerabile, începând cu prețurile care sfidează orice concurență.
Petrecerea în România nu costă prea mult. Pentru a avea acces la cele patru nopți de Neversea, se plăteau 100€ la prețul maxim. Berea la 2€ și pizza la mai puțin de 5€ asigurau o experiență completă pentru toate buzunarele. Pe de altă parte, autoritățile facilitează într-un mare măsură implementarea acestor evenimente care stimulează economia și atrag turiști. Pe scurt, un festival în România este mai ieftin atât pentru festivalieri, cât și pentru organizatori, și aduce bani într-o țară care are nevoie de asta – și asta este minunat.
Voici le texte traduit :
Text și fotografii de Thémis Belkhadra.
Având în vedere caracterul gigantesc al organizației sale, este greu de crezut că Neversea este doar în al doilea an de existență. De îndată ce am ajuns acolo, culorile festivalului sunt peste tot: panouri publicitare, mașini înscrise… La radio, se vorbește numai despre el. Și pe străzi la fel. Totul pare cățărat fiind în suspensie câteva ore înainte de începerea distracției. Deoarece Neversea nu este nici o sărbătoare rătăcită, nici un festival cu o atmosferă intimă: este o producție enormă.
Odată cu sosirea Untold, care a adunat 240.000 de persoane în 2015, la prima lui ediție, România a descoperit bucuriile muzicii electronice și a festivalurilor de amploare stupefiantă. Neversea, fratele lui mai mic, a fost creat de aceleași echipe ca o versiune redusă, desfășurată de-a lungul unei frumoase plaje de nisip. În rest, păstrează o direcție artistică similară, care, să recunoaștem, amintește rapid de cea a Tomorrowland, a Electric Music Festival și a altora din același gen. Oare concurarea acestor gigantice mașini este obiectivul echipei Untold și Neversea? Foarte probabil, și în această căutare, România are câteva avantaje deloc de neglijat, începând cu prețurile care sfidează orice concurență.
Petrecerea în România nu costă mult de tot. Pentru a participa la cele patru nopți ale Neversea, s-a cerut 100€ la preț întreg. Berea la 2€ și pizza la mai puțin de 5€ asigură o experiență completă pentru toate buzunarele. Pe lângă asta, autoritățile facilitează foarte mult organizarea acestor evenimente, care stimulează economia și atrag turiști. Pe scurt, un festival în România este mai ieftin atât pentru participanți, cât și pentru organizatori, și aduce chiar bani unei țări care are nevoie de asta – și asta e ceva grozav.
Arta compromisului
Dar când te uiți atât de mult, trebuie să știi să faci compromisuri. Un joc la care Neversea este destul de bun. Primul pas: asigurarea unui public masiv pentru a acoperi cheltuielile. Festivalul își dedică scena principală muzicii electronice dance, care este mainstream și liderul de top: Hardwell, Axwell ^ Ingrosso, Steve Aoki. O alegere care îi permite festivalului să-și extindă audiența la toți tinerii care iubesc petrecerile. Al doilea pas: atragerea diverselor genuri muzicale și satisfacerea tuturor. Așa apar scenele secundare, care nu au fost nici ele neglijate.
L’Ark, cea de-a doua cea mai importantă scenă, este dedicată sunetelor mai dure, cum ar fi dubstep-ul 2.0 și drum and bass. De reținut este descoperirea a două trupe românești și un spectacol incredibil al lui Dope D.O.D. Oasis a fost mai mult axat pe muzica house, cu o programare concentrată pe scena underground locală. Apoi, a urmat Templele, consacrată muzicii techno și celor mai întunecate derivate ale ei. Lucy, Nina Kraviz, Âme… O programare precaută, din care trebuie să menționăm prestația vibrată a lui Raresh, talentul local despre care toată lumea vorbește. Cea mai mare atracție a noastră a fost găsită cât mai aproape de mare, pe o scenă numită Daydreaming.
La granița dintre o petrecere pe plajă și o rave sălbatică, dansam descălțați pe nisip în fața unei instalații florale realizate din bambus și țesături plutitoare. Scena atrăgea atât cunoscătorii, iubitorii de dans și sufletele sensibile care nu-și găsiseră fericirea nicăieri în festival. Atmosfera mai relaxată era mai potrivită pentru uimire, schimburi și întâlniri între festivalieri. După câteva ore petrecute pe ringul de dans, am uitat totul. Sponsorii (mulți) prea prezenți, stickurile pentru selfie-uri, echipa de filmare care era la marginea hărțuirii. Au rămas doar comunitatea noastră, această scenă care a devenit o navă și mișcarea lină a valurilor pe mare.
Vom reține în special Stavroz, concertul lor la apus și sunetul cornurilor care sărea în spatele bass-ului; și de asemenea, cel al lui Kerala Dust, chitarele lor funky și claviaturistul în transă. Spre deosebire de celelalte scene, Daydreaming era cea a descoperirilor. Osciland între deep-house melodios și downtempo psihedelic, așternutul roșu era oferit unei noi școli conduse de Acid Pauli și NU în fruntea listei. Apoi urmau semnături mai discrete, dar respectate în comunitatea lor, precum Viken Arman și Satori deasupra mulțimii. Toți au tulburat mulțimea cu seturi atent echilibrate între tribalism și poezie modernă.
Un festival qui remplit sa mission
Dacă Neversea nu se adresează celor mai exigenti, în cele din urmă are ceva pentru a ajunge la toată lumea. De la iubitorii de muzică tehno la fanii de artificii, de la poeții visători la petrecăreții experimentați. Și, cu cei 210.000 de participanți, festivalul a fost în special locul perfect pentru a aborda noua generație românească în toată diversitatea sa.
Neversea și Untold au devenit într-un timp foarte scurt ritualuri obligatorii pentru tineretul local. Un tineret plin de nuanțe în care fetele din reclame, boboșii și artiștii circului trăiesc în osmoză. Un tineret liber și lipsit de inhibiții care se poate lauda că știe să petreacă mai bine decât oricine. Ei veneau din București, Cluj, sau din mici sate pierdute în munți, deghizați sau îmbrăcați în straie festive. Unii erau acolo pentru a se îmbăta, alții pentru a împărtăși câțiva pași de dans, iar alții erau acolo pentru dragostea de muzică. Toți împreună.
Acoperind mai multe genuri muzicale, aceste mari mașini mixează publicurile, iar aceasta este forța lor majoră. Conceptul lor implică demolarea barierele muzicale și confruntarea publicului. Nu mai este vorba de identificarea cu o comunitate prin intermediul unui gen muzical pe care îl plasăm deasupra celorlalte, ci doar dorința de a petrece împreună. O dorință de care România nu se teme și pe care o satisface într-un mod măreț.
După patru zile de petrecere la Neversea, trebuie să recunoaștem că nu mai vrem să plecam. Am dori să rămânem aici, cu toți acești tineri puțin nebuni, dansând în nisipul alb până dimineața. Păstrăm, ca de obicei, amintiri de neuitat, unul sau două numere de telefon prețioase și câteva răni de război care ne fac să zâmbim. Plecăm impresionați de ambițiile pe care România le ascunde și ne dăm seama că această mică țară din estul Europei nu se va opri niciodată să ne uimească.
