Dragostea exercită o forță gravitațională universală, simțindu-se subluantă de la distanță, dar copleșitoare și dezastroasă în preajma noastră. Cântăreața norvegiană Ponette abordează acest aspect în noul său single „Cred că lumea era mai bună fără mine în ea”, atingând subiectul complexității iubirii. Folosind voci pop digitalizate, care aduc aminte de o poveste adolescentină despre maturizare, ea povestește experiențele sale într-o relație nenorocită și durerea care o însoțește. Melodia continuă cu versurile „Nu pot să-ți spun că nu te iubesc”, adresând direct persoanei pe care o prețuia, chiar dacă aceasta i-a lăsat sentimente puternice de nesemnificanță, vulnerabilitate și confuzie. Fie că este vorba de o relație romantică, familială sau de prietenie, cu siguranță ne-am simțit cu toții expuși, dornici să ne agățăm de ceva ce nu ne mai servește, răniți de respingerea nespusă și hotărâți să luptăm împotriva greutății evidente a durerii. Ascultând, puteam imagina vivid protagonistul principal al unui film fugind prin holurile școlii, lacrimile curgându-i pe obraz, zâmbind încet, în timp ce melodia Ponette răsună în fundal, lăsându-i pe spectatorii contemplativi, rememorându-și propriul moment de inimă frântă, simțindu-se neliniștiți, dar înțeleși.
Melodia începe cu o chitară plăcută de tip pop-rock, exprimând sentimente de neliniște și romantism, progresând cu un beat de tip low-fi și o producție digitală. Versurile câștigă viteză prin utilizarea subtilă a distorsiunilor vocale și a armoniilor subliniate de anii ’80 și ’90, repetând versul principal al titlului de-a lungul melodiei, asemănător modului în care adesea repetăm anumite mesaje către noi înșine, creând bucle interminabile de gânduri negative. Melodia continuă într-un refren ritmic, condus de sintetizatoare, cu un caracter de dans energic. În ansamblu, piesa oferă o senzație mai ușoară experienței dureroase descrise, încurajând ascultătorul să dețină și, în același timp, să scape de sentimentele mai triste!
Condusă de solista Helene Svaland, trupa de muzică electronică, formată din patru membri, și-a câștigat terenul muzical cu lansarea lor de debut „Sunt singură” în 2016. Originari din Norvegia, grupul – numit în mod adecvat după filmul francez din 1996, care povestește despre dragoste și pierdere în viața unei tinere fete – combină un peisaj sonor post-apocaliptic și distinctivitatea vocii lui Helene. Paralel cu artiștii contemporani, precum Aurora și Ellie Goulding, Helene își plasează cântecele într-un peisaj întunecat și industrial, un sunet care i-a adus formației 81K ascultători lunar pe Spotify și aprecieri pentru poveștile de dragoste îndurerate. Combinate cu sintetizatoare glitchy, repetiții lirice și instrumentație pop-rock, grupul insuflă o intimitate greu de atins în muzica electronică. De la primele lor piese, precum „Orele”, până la piesa mai simplă „Mă pierd”, cu un zumzet scăzut și armonii pline de înțeles, Ponette echilibrează intensitatea și intenția în cântecele lor, transmit povestile de iubire și inimă frântă ale lui Helene. Sunt nerăbdător să văd cum evoluează muzica lor, știind că semnifică o trecere incitantă către vulnerabilitatea „nudă” în muzica electronică mainstream!
